Revolta de privilegiată albă (2019)

Desen făcut de om trecut de 50 ani. Doar oameni. Au fost vreo 20 făcute, care mai de care. Ăsta a fost preferatul meu.

Later edit: poți deveni susținător pe Patreon – https://www.patreon.com/mihaelaenea

Vineri seara am fost părtașă la o scenă ruptă din copilăria mea și am plâns de mi-au sărit capacele. În două reprize. M-am băgat la somn, dar dimineață tot cu același nod în gât și gol în stomac m-am trezit.

Sunt atâtea nedreptăți aici. Ca oriunde în lume, știu, dar parcă aici e la un alt nivel. Și le gândesc logic pe toate, le analizez și îmi spun lucruri ca să mă consolez singură, dar tot mă afectează.

De ceva timp în viața mea mă consider o persoană privilegiată. Că m-am născut în familia în care m-am născut, că am frați mulți, că sunt sănatoasă și că toți ai mei sunt sănătoși, că oameni care nu-s familia mea chiar țin la mine, că sunt deșteaptă și că mă duce capul să fac din ce prind resurse, că sunt româncă și altele de genul ăsta. Una dintre emoțiile pe care o simt destul de des în viața mea este recunoștința.

Dar să-mi bag picioarele dacă mi-ar fi trecut vreodată prin cap să mă simt privilegiată pentru culoarea pielii.

Am o luptă interioară cu mine și cu mintea mea când vine vorba de frumusețea chipului meu. Nu mă consider o tipă frumoasă la chip. Sunt simpatică, știu, dar nicidecum frumoasă. Acasă, mi-e greu să cred că cine îmi spune asta, e cu adevărat autentic. Aici, nu mai sunt scoasă din „you are so beautiful” pe care, când îl aud, mă și observ ce zâmbet tâmp îmi apare pe față, chiar dacă vine de la copii. Dar acest „you are so beautiful” este urmat de: „your skin is so white and soft”. Și eu răspund la fel. Chiar mai accentuat și le spun cât sunt de frumoși, și ce piele fină au (au pielea atââât de fină) și că sunt full of joy și altele, în funcție de ce am făcut cu ei și am putut observa chiar eu.

Și ei răspund înapoi cu chestii nașpa la adresa lor: „nu e adevărat”, „minți”, „noi suntem atât de negri”, „pielea mea nu e atât de fină ca a ta” și altele de genul ăsta. Instinctiv. Nu știu să accepte nici un compliment la adresa lor. Nici unul. De orice fel ar fi. Fată sau băiat. Bărbat sau femeie, nu știu să accepte ceva pozitiv despre ei.

În două sate am avut experiența cu niște copii care puneau mâna pe pielea mea și apoi puneau mâna pe pielea lor și spuneau: „I want my skin to be like that” sau ocheade de alea de: „poate se ia” și se atingeau unii pe alții după ce mă atingeau pe mine.

Ce mă simțeam eu privilegiată în viața mea, dar ce mă simt acum. Nu am ales să fiu albă! Cum ei nu au ales să fie negri. Ca ce chestie eu sunt frumoasă, deșteaptă, superioară pentru că sunt albă? Că s-au trezit unii acum mulți ani în urmă să se comporte cu alții într-un fel pentru că nu erau ca ei? Pur și simplu nu e corect și e un nivel de ăla de incorectitudine pe care credeam că l-am cunoscut cu guvernul nostru fantastic, dar asta e mai presus. E doar despre norocul pe care l-ai avut când ai ajuns pe lumea asta și în ce țară ai ajuns. Atât.

Te trezești într-o cultură în care îți arăți respectul punându-te în genunchi; în care trebe să-l respecți pe x doar pentru că e mai mare decât tine în vârstă; în care bărbatul are voie să aibă câte femei vrea; în care femeia trebuie să producă copii ca să demonstreze lumii că bărba-su e mare bărbat și dacă vrea să se ducă să mai fie și cu alte femei e foarte normal, că deh, e bărbat („produce copii” nu e la mișto. Ăsta este cuvântul pe care îl folosesc când vorbesc de naștere și de copii); în care copiii trebe educați cu bățul pentru că altfel nu înțeleg; în care ești învățat să nu ai încredere în persoana de lângă tine și mai ales în persoana de sex opus; regimul este dictatorial.

La astea mai adaugi învățământul plătit, corupția, accesul la joburi bine plătite dacă ai pile, lipsa apei care implicit înseamnă lipsa unei mașini de spălat care duce la spălat hainele la mână; la spălat vasele la lighean; la a te spăla pe tine la lighean.

Și mă întreb: „care sunt șansele lui/ei în viața asta?” cei care spuneți: „ei așa sunt obișnuiți, pentru ei nu e o problemă”, vă invit să stați la discuții cu ei. Conformarea și hazul de necaz sunt la ele acasă.

1 miliard de dolari pentru Notre Dame. Eram aici când primeam notificările de la Biziday și mi-am spus că o să ajung să strâng și eu atât pentru Africa. Fie ei adunați în 20 de ani. Momentan nu pot face nimic cu revolta asta și doar mă rog la Dumnezeu să-mi dea putere să reușesc să o transform în ceva bun odată ce ajung acasă.

Nu am o baghetă magică prin care să aduc egalitate în lume dar vai, cât de bine e să scriu, să mă descarc și mai ales să împărtășesc asta cu cineva.

Așa că, de oriune ai fi, îți mulțumesc că ești aici cu mine 🙂

3 comentarii

  1. Sunt cu tine, draga mea! Simt recunoștința ca te cunosc, iti citesc trăirile, experiențele si… imi vine sa te îmbrățișez de nu mai pot.
    Ps: ani in urma, vreo 15 la nr, aveam posibilitatea să merg în Cote d’Ivoire…imi doream tare mult dar asa s-a creat situația încât nu am mai putut să merg. Multumesc, așadar, ca împărtășești aici experienta ta…Pt ca închid putin ochii si e ca si cum as fi si eu acolo puțin.

    Apreciază

Lasă un răspuns la Cristian Berbece Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s