Mâncarea și sensul vieții (2019)

Later edit: poți deveni susținător pe Patreon – https://www.patreon.com/mihaelaenea

Eu mănânc pentru a trăi, nu trăiesc pentru a mânca și din motivul ăsta ce trăiesc aici cu mâncarea e o adevărată experiență pentru mine.

Cei care mă cunosc știu foarte bine că nu-mi place nicicum auto-otrăvitorul „trebuie”, însă, pentru mine, mâncatul e un trebuie. Faptul că aici trebuie să mănânc de 3 ori pe zi, e o adevărată provocare pe care o somatizez deja de 3 zile prin dureri de stomac care se activează în clipa în care văd mâncarea pe masă și care durează câteva ore după ce termin de mâncat.

Eu sunt adepta plânsului. Nu plâng din orice, dar dacă plâng, păi plâng! și atunci când o fac n-am nici o jenă sau gând că aș fi vulnerabilă sau „că mă plâng”. NU MAI AM. E o modalitate în care îmi descarc furia, supărarea, vinovăția, rușinea, frica, dar și bucuria, recunoștința și entuziasmul. Și plâng și aici. Plâng pentru că în zona în care stau și în zonele în care merg, copiii mănâncă cu mâna orez sau un fel de mămăligă africană cu fasole și mănâncă pe jos sau fiecare pe unde apucă; din cauza faptului că văd cât țin ei la perechea de șlapi pe care o au sau la rochița pe care o poartă în timpul liber, dar mai ales din cauza faptului că mă simt vinovată. Ooo. Vinovăția mea cea de toate zilele. Eu TREBUIE să mănânc de 3 ori pe zi și am o sută de feluri de mâncare în față și fetițele mănâncă mămăligă cu fasole și se îngrămădesc pe zeama rămasă din farfuria uneia dintre ele care nu mai poate.

Nu merg pe principiul că dacă unii nu mănâncă sau o duc rău, hai să stăm toți nemâncați și să o ducem rău. Asta-i inconștiență. Doar mi-aș dori meniul de acasă: nimic, brânză cu roșii/struguri sau ciorbă sau măcar să mănânc și eu ce mănâncă ele. Oricum pentru mine e mult cât primesc ele în castron, deci e mai mult decât suficent. Și înțeleg și că aici e vorba de cultură, e vorba de respect și de faptul că trebe să te comporti cu musafirii așa și așa, mai ales dacă sunt albi. Vai. Unde erau superiorii. Înțeleg. Înțeleg. Înțeleg. Și deși știu că în privința mâncării nu am ce face, să scriu și să împărtășesc asta, mă ajută.

Nu-mi place să nu am „voie” să fiu eu și să fac ce vreau eu și de asta e frustrant. Recunosc că nici prin cap nu mi-a trecut că voi fi atât de inhibată aici. Dar, experiențe, experiențe, experiențe. Mă observ și mă descopăr și în contextul ăsta.

Și dacă tot suntem la capitolul mâncare, pentru că am tot fost întrebată ce mănânc, situația e cam așa: dimineața, am un mic dejun foarte smart. Alune, cu porumb de ăla ca Mexicornul de la noi, boabe de soia, gem, unt de arahide, ceai și câteodată, cartofi dulci sau normali și avocado. Bine, eu mănânc doar porumbul ăla și câteodată și alune, îmi beau cafeaua și poate poate mai iau un cartof si o bucățică de avocado.

Prânzul îl iau în comunitățile în care merg și e….cel puțin provocator.

Specialitățile de zi cu zi: ca fructe, banane și pepene (câteodată) apoi, ce este întodeauna: orez, cartofi normali, matoke – un fel de piure de banane, salată de varză.

Ce e variabil, de la sat la sat: un fel de tocăniță de banane, mămăliga lor, salată de varză, spaghetti, salată de urzici și un sos foarte deosebit de al lor făcut din ciuperci și nu mai știu ce, care nu-mi place deloc, dar după care ei sunt de-a dreptul înnebuniți. O singură dată mi-a plăcut și mie.

În general e mâncabilă, dar am avut și comunităti în care am experimentat mâncatul și respiratul pe gură în același timp ca să nu simt gustul. Ceva nou. Nu știam asta până acum.

Cina este cea mai safe pentru că e acasă, la mănastire și maicile de acolo gătesc impecabil. Cunosc sensibilătile europenilor și știe mai bine decât noi cum să aibă grijă de noi. Nu mai spun că sunt foarte atente la ce ne place și se asigură de fiecare dată să le avem în față.

Ce nu lipsește niciodată: avocado, cartofi dulci, salată de varză, orez, cartofi normali.

Ce variază: piureul de banane, tocănița de banane, ceva mâncărică de soia foarte foarte bună, supă de linte, spaghetti, salată de urzici.

Și am de mâncat din fiecare câte puțin. Ei efectiv nu înțeleg noțiunea de a nu mânca mult. La început a fost foarte greu. Până am reușit să-i convingem că atât eu cât și sor-mea efectiv nu mâncăm mult și că ne punem puțin în farfurie, nu pentru că nu ne place mâncarea ci pentru că atât putem mânca, a durat câteva zile. Acum, insistă să mâncăm din fiecare fel de pe masă, dar nu se mai supără pentru că ne punem puțin.

Îmi pot imagina cum de nu înțeleg noțiunea de a nu mânca la cât e de important pentru ei asta. Pentru ei prioritatea numarul 1 e să aibă mâncare și vin două prințese și le spun lor că nu mănâncă. Poate fi puțin sfidător, probabil.

Ce chestii interesante au ei pe aici și le-am descoperit până acum sunt sugar cans-urile, care arată cum vezi mai jos înainte de a fi decojite și făcute bucăti mici mici, cam cât un marshmellow.

Mai au un fel de gogoși-pancakes care-s demențialeeeeee. Aluatul e făcut din banane, un tip de făină de la ei și drojdie.

Jack fruitul. Mamă. Ce fruct. E bun doar că e foarte dulce. Cel puțin pentru mine. Și e foarte sățios. Dacă mănânci de ăla, nu-ți mai trebe mâncare o vreme.
Copacul în care cresc arată cam așa:

Înăuntru, cam așa:

Și de mâncat, cam așa:

Fructul pasiunii. E incredibil de bun 😀

Altceva, aștept să mai experimentez. Peste două săptămâni o sa mergem undeva mai departe și o să stăm la hotel și mâncăm vedem noi unde și probabil că o să aflu mai multe în călătoria aia. Plus că trece și postul și presimt noi experiențe :))

Inițial, am început să scriu despre experiențele cu copiii, dar se pare că nici de data asta nu mi-a ieșit. Poate reușesc zilele astea să scriu despre ele și despre cum trec de la: „ia-mă cu tine în România” la „ai venit aici să-mi cumperi o nouă uniformă?”.

Până atunci, ascultă piesa asta 😀