EN Version Bellow 👇🏽

Am o lună aici, peste 10 sate în care am fost, peste 3000 de copii întâlniți, o întâlnire cu tinerii, zeci de ore petrecute cu băieții și fetele de la mănăstire și sărbătorirea Paștelui în stil african.

Copiii tot copii sunt. Indiferent că-s albi, negri, europeni, africani, de pe Marte sau de pe Venus. Recunosc sincer că mă așteptam ca cei de aici să fie mai…cum să spun? Mai puternici cumva și obișnuiți cu viața grea. În schimb, am fost surprinsă să văd cât sunt de sensibili fizic. Bine, și emoțional dar asta e altă poveste. Eu, învățându-i pe ai mei când erau mici (cu mămicile judecându-mă de pe bancă): „hai, ridică-te, scutură-te și du-te la joacă”, când i-am văzut pe ei că dacă picau un pic, se tăvăleau pe jos 5 min sau dacă îi atingea o minge, plângeau de le săreau capacele, am rămas uimită. Și la început eram: „frate, nu-mi vine să cred. Ce pot să fac cu copiii ăștia, când la cea mai mică atingere ei încep să plângă. Cum o să fac eu cu ei război cu mingea, Adam și Eva, frații, roșu și negru?”. Pe lângă asta, ce mă mai enervam când îi vedeam așa plângăcioși. Vai. Până mi-am dat seama care-i faza.

Ei nu știu să se joace. Noțiunea de joc e ceva sci-fi pentru ei. Au elasticul, un fel de țară țară vrem ostași la un alt nivel față de al nostru, avansat, și cam atât.

Ei nu știu să se joace pentru că ei sunt copii, trebuie să învețe, trebuie să facă domestic work, asta implicând pentru unii mersul ăla de kilometri întregi pentru câțiva litri de apă, și dacă mai au timp să se și joace bine, dacă nu, aia e. „Dacă vrea să facă ceva în viața asta, trebuie să învețe și să facă treabă, nu să se joace”, mi-a spus o mămică.

În cazul ăsta, ce-am avut de făcut a fost să-i învățăm cum să se joace. Cea mai provocatoare parte este să vadă că o minge poate fi folosită pentru a juca și altceva înafară de fotbal și totodată, să vadă că și profesorii sunt ființe umane și că se pot juca și ei.

N-aveți idee cât se bucură când îi văd pe profii lor că aleargă la un joc sau că se joacă cu o minge. Facem demonstrațiile jocurilor cu profii și pentru ei asta e cea mai amuzantă parte din zi. Apoi facem echipe (avem 350-400+ copii per sat) în care profii fac jocurile cu copiii și asta e cu adevărat interesant pentru ei pentru că-s în postura de a sta copiii cu profii înafara orelor, lucru care nu prea se întâmplă. În general, fiecare își știe locul: eu profesor și tu copil care tre să faci cum spun EU, zeitatea profesor și să-mi citești gândurile eventual, că altfel ai „bad manners” și ești bătut. Poate o să reușesc să scriu într-o zi și despre modalitătile de pedeapsă de aici asupra copiilor atât de către profesori cât și de către părinți. Ca idee, gânditi-vă la modalitățile de tortură de pe timpuri.

Deci, faptul că profii erau entuziasmați de jocurile noi invățate și mai ales că au văzut că nu îți trebuie materiale deosebite pentru ele, pentru noi e un câștig. Acum, că ei nu o să mai facă în veci jocurile alea cu copiii, e altceva dar chiar sper să nu fie cazul.

Legat de materiale, peste tot pe unde am fost, „plângerea” principală era: „noi nu avem materiale pentru a face jocuri cu ei” așa că ne-am lăsat și noi materialele noastre acasă și am început să facem jocurile cu ce găseam pe acolo: bețe, frunze de bananieri, bidonașe, cenușă etc. și au rămas și ei surprinși să vadă ce jocuri misto pot ieși din nimic.

Observând aici faptul că, în majoritatea cazurilor, copiii sunt doar niște produse (în timp ce scriu mă ia cu gol în stomac pentru că îmi dau seama cum sună) am momente în care mă trezesc gândindu-mă: „un popor de oameni nedoriți ajunși în lumea asta pentru că trebuie și nu pentru că doi oameni maturi își doresc să își întemeieze o familie”. E atât de dureros. Și dacă mai vorbim și despre lumea cu 0 șanse în care ajung, cu atât mai mult. Și dacă mai ești și fată, oioioi.

Deci, în situația în care tu trăiești să îți procuri mâncarea, să o mănânci, să te speli și să îți speli hainele, chiar joaca nu e printre prioritățile tale. Nevoile de bază din piramida lui Maslow pe care noi ni le satisfacem în câteva minute, aici sunt sensul vieții și nu se trece la nivelul următor. La oraș mai există apa care le curge prin robinet însă spălatul tot la găleată se face și toaletele tot nu au wc-uri, decât în cazuri excepționale.

Acestea fiind spuse, tu când te-ai jucat ultima dată? 🙂

Mulțumesc Iuliana Baciu pentru traducerea în engleză al articolul 😀

---

Children, playing, and Maslow’s pyramid

I’ve been here (in Uganda) for a month, visited 10 villages, met over 3000 children and organized a youth fellowship, spent hundreds of hours with the boys and girls from the monastery and celebrated Pascha African style.

Yet, children are children. No matter if they are white, black, European, African, from Mars or from Venus. I have to admit that I expected the children here to be more… how should I say? Somehow stronger, more resilient, more used to a tough life. Instead, I was surprised to see how sensitive they were physically. Of course, emotionally, as well, but that’s another story. Me, who was teaching my siblings when they were little (with mothers judging me from the park benches): “come on, get up, shake your clothes clean, and go back to play”, was amazed when I saw the kids here that if they fell a bit, they trundled for 5 min on the floor, or if a ball would touch them, they would cry until becoming blue to their faces. At the beginning I was like: “I can’t believe this. What can I do with these kids, who at the slightest touch start crying? How am I going to play war with a ball, Adam and Eve, brothers, and other such physical games with them?”. Then how angry I had been when they were so whiny little wusses! Alas! Until I realized what the problem was.

They didn’t know how to play. The concept of playing was something science fiction for them. They had their elastics for playing, and an advanced form of our old game “Țară, țară, vrem ostași”, and that’s about it.

They didn’t know how to play because they, the children, had to study and do their household chores, which for some meant walking for kilometers for a few litres of water, and if there was time to also play, good, if not, no big deal. As a mother told me: “if he wants to do something in this life, then he has to study and do his housework, not to play”.

So then, what we had to do was teaching them how to play. The biggest challenge was to convince the kids that a ball could be used for something else besides soccer. Another challenge was for them to see that their teachers were human beings who could also play.

You have no idea how much the kids here enjoy seeing their teachers running during a game or playing with a ball. We did the demonstrations of the games with their teachers, and for the kids, this was the best part of the day! Then we split the kids into teams – there were 350 to more than 400 children in a village – with their teachers leading the games with their team of kids, which was truly very interesting for them, because they never spend time with the kids outside the classes. Generally, everyone knows his place: I am the teacher, and you are the child, who has to do what I, the Deity Teacher, says, and maybe even guess my thoughts, because otherwise you, the child, have “bad manners” and are punished physically. Maybe one day I will write about the variety of teacher and parent punishment for the children, here. As a starter, think of how torture was exacted long time ago.

The teachers got excited about the new learned games, especially when they saw that they didn’t need many materials to play them, so we scored for the cause of offering the children opportunities to play. Now, who knows if they would ever play these games again with the children? Let’s hope…

Talking about things needed for playing, everywhere we went, the complaint was: “we don’t have materials to play games with them”, so we left our materials home and started to play the games with what we could find around: sticks, banana tree leaves, plastic bottles, ashes. All were so surprised what amazing games can happen from nothing.

Thinking that here, in general, children are just some products (when I write this my stomach hurts at the sound of it), I have moments when I realize: “an entire nation who came to life unwanted, not because two mature people wanted to bring up a family, but because they had to produce children”. It is so distressing. And if we think about the world without any chance that these kids are born into, it is even more distressing. And if, on top of that, you are a girl, whoa!

So when you live to obtain your food, eat it, wash yourself and your clothes, playing is really not your priority. The basic needs from Maslow’s pyramid, which we cover in a few minutes in Romania, are the centre of life here, so people don’t move to playing or developing themselves. In the cities of Uganda, there is tap water, but washing is done still with the pail, and washrooms still don’t have closets, in general.

Having said all of this, when did you last play? 😊

Translated by Iuliana Baciu. Thank you so much!