Later edit: poți deveni susținător pe Patreon – https://www.patreon.com/mihaelaenea

English Version Bellow 👇🏽

Oricât de mult ai fi o persoană care nu își face așteptări, sunt situații în care se întâmplă să ai niște așteptări și-s trei variante: să fie cum te-ai așteptat, să te fi dezamăgit și să fie peste așteptări.

Știam că urmează să întâlnesc mulți copii dar nu știam cu adevărat ce mă așteaptă aici. Am avut câteva gânduri în ceea ce îi privește dar după cum am spus în articolul „Copiii, joaca și piramida lui Maslow”, nu a fost așa cum am crezut.

Știam că va fi dificil pentru că am văzut câteva chestii în media despre oamenii din lumea a treia.

Știam că urmează să stau la o mănăstire unde este orfelinat și unde stau 40 de fete. Știam că o să vrem să petrecem timp și cu ele dacă tot suntem acolo în curte cu ele. Niște joculețe, cântecele, pam pam. Voila.

Dar nu știam și că urmează să le frângem inima pentru că noi am fost doar noi. Așa cum suntem noi în viața de zi cu zi cu copiii. Pentru că ne plac copiii și știm să ne purtăm cu ei.

Asta e o chestie pe care nu am putut-o premedita. Că vom pleca și că despărțirea va fi în halul ăsta de dureroasă. Nici nu mi-a trecut prin cap.

La început, fetele mâncau pe jos, pe unde apuca fiecare, cu mâna. În timpul ăsta, stăteam cu ele și povesteam diverse sau făceam pe maimuța.

Apoi, au apărut mesele, scaunele, lingurile. Mâncau la masă, cu lingura. Stăteam cu ele și povesteam. Trecusem la un alt nivel. Unele dintre ele au început să și stea picior peste picior după ce au învățat cum se mănâncă cu lingura.

Stăteam cu ele. Atât. În unele seri, doar stăteam și vorbeam despre România, despre Africa, despre familia și prietenii mei din România, le citeam povești în engleză și chiar lugandeză (nu înțeleg o iotă ce citesc dar știu să citesc foarte bine), le dădeam first aidul fetelor și ne învățam reciproc cuvinte în română sau luganda apoi ne luam cu greu rămas bun: „sula bulungi, feteleeeee” aka „noapte bună, fetele” și în unele seri le și cântam un cântec de noapte bună. Dar nu înainte de a ne îmbrățișa cum se cuvine. Câteodată stăteam minute în șir în pragul camerei lor și le spuneam cuvinte în română:

• How abooooout spoon?
• Lingura!
• Hooooow aboooout….water?
• Apă.
• How….abouuuut…cup?
• Cană.

Și repetau și ele după mine. Stăteam minute în șir să facem asta. Am ajuns să facem cu ridicat de mână și cu: „ok, ultimele 3 cuvinte” că altfel nu se mai puneau la somn.

Și tot așa în destul de multe seri. Apoi a venit perioada în care nu am mai mers prin sate și am stat mai mult pe la mănăstire. După ce terminau școala apoi treaba pe care o aveau de făcut, reîncepea povestea. Ba joculețe, ba povești, ba dansuri. Pfuaaaai, într-o seară m-au învățat unul dintre dansurile trandiționale, baganda dance. O oră am stat, cu bluză pusă la șolduri că cică îți simți bazinul mai bine, cu mici hârtiuțe puse pe mâini pe care trebuia să le țin în așa fel încât să nu cadă și cu ture prin curte cu ele până am învățat. „Mihaela, now you are an ugandan”. Da. Ugandan și cu febră musculară a doua zi. Dar cine știe baganda dance? 😎

N-am putut premedita că asta nu e ceva normal. N-am știut că ceilalți muzungu care vin și stau acolo nu stau cu ele. Unii vin și fac tabere cu ele. Nu știam că nu asta-i normalitatea. Și ne-a spus Maica într-una din zile, înspre final: „va fi greu pentru ele. Nimeni nu a mai făcut ce ați făcut voi. Să stea cu ele, să le cânte, să danseze? Nu. Nu s-a mai întâmplat. Mi-a teamă de ziua în care veți pleca.”

Și-a venit ziua. Și-am plecat. Și-a fost….Nici nu știu. O altfel de durere pe care n-am mai simțit-o niciodată. Știam de la început că voi fi plină de vinovăție, nu numai pentru ele dar și pentru copiii pe care i-am întâlnit pentru că făceam chestia aia de albi în care ne-am dus, ne-am jucat, dar după, noi ne-am dus în viața noastră mișto. Mi-am asumat-o de la început. Și cu copiii din sate a fost ok. Dar aici…

Tot ce mă gândesc e, cum poți deschide un orfelinat cu copii din Africa, în România? Sau măcar, cum poți adopta un copil din Africa? Oare România are protocoale pentru așa ceva? Sau orice legat de Africa.

Și știu că în primul articol, la 2 zile de Africa spuneam că ne credem noi superiori pentru chestia asta cu salvarea copiilor din Africa. Dar știți care-i faza? Copiii și oamenii de acolo chiar au nevoie să fie salvați. Acum, pot spune din experiență și nu din auzite. Și mai ales copiiii. Nu pentru că mor de foame, cum spune media. Nu. Ci pentru că n-au viitor acolo. Mai ales fetele.

Regimul dictatorial dar wanna be democratic, faptul că se lasă conduși de tradiții și nu de dorința de dezvoltare, prezența puternică a vrăjitoriilor, lipsa credinței, de orice fel și nu doar ortodoxă, îi face să aibă nevoie de ajutor. Dar nu doar material. Ci prin cunoaștere. Să afle și să vadă cu ochii lor că în celelalte continente nu umblă câinii cu covrigi în coadă. La cât de mult s-a dezvoltat Uganda (nu știu dacă Africa în general) în ultimii 26 de ani, cu puțin ajutor de la frații mai mari, ar putea-o face și mai mult. Dar mai întâi, frații mai mari au nevoie să meargă acolo la frații mai mici și să vadă fiecare cum poate ajuta.

Și știu și că ne pierdem mult și în „există sărăcie și în România”. Da. Există. Dar la momentul de față România poate fi și ea un frate mai mare și nu doar fratele mai mic care e ajutat de alții.

Am aterizat în Istanbul. Mă doare rău abandonul ăsta pe care l-am recreat pentru atâția oameni și mă întreb, cât va dura până să mă fure viața mea mișto?

Dar cel mai grav. După atâta contact cu fetele mele, o să fie greu să mă readaptez la lipsa contactului din viața asta mișto a mea…
Ia-o pe-asta!

Mulțumesc Iuliana Baciu pentru traducerea în engleză a articolului 😀

---

… And we left. And it hurts…

No matter how much you are a person who does not expect anything from anyone, there is a time when it so happens to develop some expectations and they can end up in three different ways: it was as expected; you are disappointed; and it was beyond your expectations.

I knew I was going to meet many kids, but I didn’t really know what to expect about Africa. I had a few ideas about how the kids would be, but, as I said in “The children, playing, and Maslow’s pyramid”, things were not how I expected them to be.

I knew it was going to be tough, because I read a few things in the media about people in the developing countries.

I knew I was going to stay at a monastery where there was an orphanage and where 40 girls lived. I knew we wanted to spend time with them, too, between other things, since we shared the living quarters. A bit of playing games, a bit of singing, pam pam. Voila.

But I didn’t know that we were going to break their heart because we were just our natural selves, our daily selves when interacting with children. Because we like children and we know how to deal with them.

This was a thing that we couldn’t plan at all. That we would leave and it would hurt this much. It didn’t even cross my mind.

At the beginning, the girls would eat sitting on the ground, anywhere they found some room, eating with their hands. When they were eating, we were spending time with them, talking or making funny faces.

Then, tables and chairs and spoons started to show up. They were now eating at the table, using the spoons. We were spending time with them, just talking. We reached a different level. Some of the girls started to even cross their legs after learning how to eat with a spoon.

We were just spending time together. Nothing else. Some evenings, we would only sit and talk about Romania, about Africa, about my family and friends in Romania, or I was reading stories to them in English and even in Luganda (I didn’t understand a word from what I was reading, but I could read very well). I was providing first aid to the girls and we would teach each other words in Romanian and in Luganda. Then we would struggle to say good-bye for the night: ”sula bulungi, giiirls” aka “good night, girls” and we would even sing a lullaby. But not before we would hug, again and again. Sometimes we would spend minutes without ending in their doorway telling them different words in Romanian:

• How abooooout spoon?
• Lingură!
• Hoooow aboooout … water?
• Apă.
• How… abouuuut… cup?
• Cană.

And they would repeat after me. We would do this forever. It got to the point of asking the girls to raise their hands to take turns, or having to say: “ok, last three words”, otherwise they would have never gone sleeping!

And so it went, evening after evening. Later on, we stopped going through the villages and spent more time at the monastery. After the girls finished school and the chores they had to do, we would start this again: playing games, sharing our stories, dancing together. Aaahh, one evening they taught me one of their traditional dances, baganda dance. I spent an hour, shirt tied on the hips because apparently you feel your hips better like that, little paper strips on my hands to remind me how to hold my hands properly, by making sure that the paper strips wouldn’t fall down, and circling the back yard together, until I learnt. “Mihaela, now you are a Ugandan”. Yes. Ugandan with leg cramps the next day. But didn’t I know how to baganda dance? 😎

I couldn’t develop expectations about how we would feel, because nobody did what we did. The other muzungu who visited them never lived with them. Some came and did camps with them. I didn’t know that what we did was not the norm. But Mother Abbess told us one day, towards the end of our stay,: “it is going to be tough for them. Nobody did what you did. Spending all their time with them, singing for them, dancing together? No. It didn’t happen before. I’m afraid to think about the day you will leave”.

And the day came. And we left.. And it was… I don’t even know what to say. A different pain, that I never felt before. I knew from the beginning that I was going to feel guilty beyond measure, not only when interacting with the girls at the monastery, but with all the children we met in the villages, because we were doing the thing that white people do: go, play, and then leave for our nice lives of white people. I owned this feeling guilty from the get go And it was ok with the kids we met in the villages. But here, at the monastery’s orphanage….

Now the only thing I could think about is how to open an orphanage in Romania, with kids from Africa? Or at least, how could I adopt a kid from Africa? Would Romania have legislation for such a thing? Or for anything related to Africa.

And I know that in the first blog about Africa, two days after arriving, I was saying that we consider ourselves superior when we think we go in to save children from Africa. You know what? Children and people in Africa really need to be saved. Now, I can say this from experience, rather than from hear-say. Especially the children. Not because they starve, as it’s said in the media. No. But because they have no future there. Especially girls.

The dictatorship that wanna be democratic, the fact that they let themselves led by tradition rather than by a string motivation to develop the country, the strong presence of witchcraft, the lack of faith of any kind, not only Christian Orthodox faith, makes them needy. Not only needing material wellbeing. But also of knowledge. They need to know and to see with their own eyes that other continents are not flowing with milk and honey. A little help from the older brothers would help a lot, considering how much Uganda (no idea if this is true for entire Africa) developed in the past 26 years. But first, the older brothers need to go there, to see their younger brothers, and see for themselves how they can help.

And I also know that we get lost in “there is poverty in Romania, as well”. Yes. There is. But at this point, Romania can be an older brother for other peoples, and not only the younger brother who is helped.

We have just landed in Istanbul, on our way back to Romania. It terribly hurts – the abandonment we created again for so many people. An then I ask myself, how long will it be until my nice life will sweep me in?

But the worst is this. After so much direct interactions with my girls, it will be very hard to re-adapt to the lack of direct interaction in my nice life…

Take this one!

Translated by Iulian Baciu. Thank you so much!