Later edit: poți deveni susținător pe Patreon – https://www.patreon.com/mihaelaenea

Acum că m-am odihnit un piculeț, pot să scriu. Am avut mai multe tentative și în aeroport și în avion, dar m-am lăsat păgubașă pentru că simțeam că pierd din frumusețea prezentului. Am mers pe principiul că ce o să-mi mai amintesc să scriu, aia va fi partea valoroasă.

Începând cu începutul. Noaptea plecării. Pe cât de entuziastă, pe atât de tristă. Florin nu a mai putut pleca odată cu noi și mi-a părut destul de rău pentru asta. Și îmi pare foarte rău în continuare, pentru că eram super entuziasmați amândoi și abia așteptam să ne facem bagajul final dar….nu a fost să fie. Îl așteptăm cu mare drag pe 24 aprilie. Noi o să fim deja de-ale casei și numai bine putem să-l întâmpinăm cum se cuvine.

Revenind. Bagajul final. Am luat ceva materiale la noi pentru atelierele pe care o să le facem și am avut un bagaj destul de mare. Și eu și Irina am avut cate 40 kg la cală, iar că bagaj de mână am avut un troler mai micuț și rucsacul. Îmi pare tare rău că n-am mai reușit să luăm bomboanele pentru copii. Când am întrebat ce le place copiilor să primească, cei de aici ne-au spus că le place să primească bomboane așa că, am luat bomboane pe care din păcate nu am mai reușit să le bagăm pe nicăieri. Așa ar fi arătat totuși dacă am fi putut să le luăm 😀

Daaar, îl așteptăm pe Flo cu ele 🙂

Așa. Am terminat cu bagajul, ne-am pus la somn, bineînțeles, în stilul familiei Enea, cu doar 2 ore înainte de trezire, apoi ne-am dus până la bisericuță să ne dea Părintele binecuvântarea și am plecat spre aeroport. All good până aici. Am ajuns în aeroport, ne-am făcut check-inul și am așteptat să ne îmbarcăm. Am avut ceva emoții și atunci pentru că mă pregăteam pentru primul meu zbor 😀 Zborul Cluj – Instanbul e plin de peisaje fantastice. M-am bucurat tare de tot să văd așa ceva live.

Am ajuns în Istanbul și m-aș fi așteptat să fie o nebunie, dar a fost chiar lejer. M-am bucurat să văd atâtea naționalități și să aud tot felul de limbi străine vorbite în jurul meu. Chiar e fain tare.

În aeroport n-a fost mare lucru deși am avut de stat 7 ore. Ne-am plimbat, am mâncat și am așteptat să se facă 19.45 să ne pornim spre Africa.

Și s-a făcut. Și am ajuns în avionul cu care am zburat următoarele 8 ore. În nebunia mea cu privelistele și cu peisajele și cealaltă nebunie a mea, cu luminițe și cu stele, m-am bucurat că o să zbor noaptea pentru că am apucat să văd și luminițele orașelor și stelele. Atât de supeeeeerb. Fantastic. În rest era doar beznă, dar alea câteva minute în care m-am bucurat de priveliștea luminițelor și a câtorva stele, au fost de neprețuit.

Am citit, am ascultat muzică și m-am uitat la un film – 55 steps. Un film inspirat dintr-un caz real cu o avocată și o tipă bolnavă de schizofrenie care dă în judecată spitalul pentru faptul că îi dădeau mai multe medicamente decât avea nevoie. Vi-l recomand.

Șiiiii, am ajuns în Ugandaaaaaa la ora 4.30 (3.30 ora de acasă). Văzusem încă din avion niste fulgere fantastice și mi-am imaginat că o să plouă sau că o să fie frig. Am ieșit din avion și era o vreme….Știi cum e la bazin? Foarte asemănător. Bătea vântul foarte tare și picura și era un aer atât de greu respirabil, oioioooi. Exact ca la bazin pentru mine. Dar era atât de fain. Îmi bătea inima atât de tare și conștientizam că eu chiar sunt acolo. Până să ne vină rândul am avut timp să mă bucur de stare.

Am trecut de toate controalele – mai întâi de sănătate unde am dat cartea galbenă în care era trecut vaccinul, apoi de viză, unde am plătit taxa, ne-au luat amprentele, ne-au scanat retina și apoi am mers la bagaje. După ce le-am luat de pe bandă a fost nevoie să le mai bagăm într-un alt control. Asta a fost fun. Imaginați-vă 2 slăbănoage cu câte un rucsac și-un troler fiecare și apoi câte 2 geamantane de alea mari fiecare jucându-se cu ele de pe bandă pe căruț, de pe căruț pe bandă și apoi iar de pe bandă pe căruț. Ne-am luat porția de sală pe seara aia :)))

Am făcut-o și pe asta și ne-am întâlnit cu cei care ne așteptau. Părintele Antonie și Dimitrie. Ce frumos a fost. Și atât de plin de energie. Ne-am îmbrățișat, am făcut cunoștință oficial și până la mașină a fost o super conversație, plină de viață și cu multe râsete.

Pe drum spre mănăstirea în care urmează să locuim în următoarea lună, am vorbit multe și diverse, timp în care ne uimeam cum de am trecut și din mașina din fața noastră și nu ne-am izbit de ea sau cum n-am dat peste biciclistul y sau peste oamenii de pe stradă. A fost un drum, pe cât de interesant pe atât de obositor. A fost extrem de dificil să nu adorm. Aveam la bord o noapte dormită doar 2 ore și restul de 3 înainte cu doar 4, 5 ore. Deși am ajuns la mănăstire la 8, m-am culcat abia la 15.

După ce m-am bucurat de un răsărit fantastic, am ajuns încet încet la mănăstire. O mănăstire situată în capătul unui sat, o mănăstire unde 3 măicuțe se îngrijesc de 40 de orfane. Fetele erau acolo și ne așteptau. A venit timpul să mă dau jos din mașină.

Am reușit să cobor doar un picior din mașină pentru că fetele erau deja pe mine. Am avut sentimente și emoții amestecate.

Am fost entuziasmată și recunoscătoare pentru ce se întâmplă. Câtă frumusețe. Câtă liniște. Câtă deschidere. Asta m-a impresionat. Câtă deschidere. Ne-am îmbrățișat și atât cât am putut am vorbit și am aflat numele la peste 30 de fete. Din fericire, au rochițe pe care e trecut numele lor 😀 În general, engleza se înțelege, însă nu toți o pot vorbi, deci am putut vorbi cu ele și ele să-mi răspundă fie prin cineva care știa engleza fie prin semne. Ca idee, în Africa sunt 52 de dialecte și sunt locuri în care oamenii nu se înțeleg între ei decât în engleză.

În același timp, m-am simțit neputincioasă. Și nu înțelegeam de ce se întâmplă asta. Iar a venit o albă să-i ajute un timp după care îi lasă în viața lor. Doar o altă „muzungu” – turist alb/om alb și pentru un moment, în loc să mă bucur de fericirea copiilor, mi-au venit în minte cuvintele unui tip care mi-a spus ceva de genul: „te duci acolo în Africa să faci baie de mulțime și să te venereze ăia după care o să pleci și ei tot acolo rămân? Da. E și asta o treabă.”

Aici, ca multe lucruri în viața asta, e destul de discutabil. Bineînțeles că înainte să plec m-am gândit care îmi e motivația de fapt. Și sunt conștientă că sunt aici, nu pentru că vreau să salvez copiii din Africa, ci pentru că vreau în primul rând să mă salvez pe mine. Acum, cunoscând puțin puțin puțin de tot, îmi dau seama că viața pe care o trăiesc ei nu e diferită de a noastră. Ei trăiesc firescul lor și noi trăim firescul nostru. Ideea asta cu: „hai să salvăm oamenii din Africa” mi se pare atât de limitativă și atât de agresoare. Uite mă unde erau salvatorii. Cine zice că ei vor să fie salvați? Dacă ei nu au lapopuri, telefoane, tablete, smartwatchuri, nu înseamnă: „vai, săracii.” Chiar nu le suntem cu nimic superiori. Nu exista așa e corect să trăiești și așa nu e corect să trăiești.

După emoțiile astea amestecate, în jumătatea de oră pe care o mai aveam până să înceapă Sf Liturghie mi-am aranjat lucrurile și cu vinovăția mea cea de toate zilele, mi-am mai răspuns încă o dată la întrebarea:

Ce facem noi aici?

Răspundem la apelul unor oameni din Africa care au spus că vor să facă tabere pentru copiii lor din sate și dacă vrem noi, ca oameni cu experiență, să venim să facem asta. Slavă Domnului că am reușit și că oamenii au inima deschisă să ajute și copiii din Africa. Tabere, scoli de vară, care în România deja se întâmplă de ani buni. De asta suntem aici. Și atât mie cât și Irinei și lui Flo, ne plac copiii mult de tot și ne dorim să facem asta. Că în plus, aici este vorba de copiii din Africa, este doar experiența pe care o să o acumulăm noi, unde, cu siguranță, cei care ajută și cei care salvează, nu suntem noi.